Perete de subsol — predimensionare
Împingerea în repaus pe o fâșie verticală rezemată de planșeu și radier, cu grosimea și armătura orientative.
▸ Completează datele din stânga și apasă Calculează
Informații tool
Ce calculează această pagină
Pagina predimensionează un perete de subsol: dă împingerea pământului, momentul maxim, reacțiunile în cele două reazeme, și de acolo grosimea și armătura orientative.
Peretele se tratează ca o fâșie verticală de 1 m lățime, simplu rezemată între planșeul peste subsol (sus) și radier sau talpă (jos).
Împingerea e în repaus, nu activă
Asta e decizia care schimbă rezultatul cu circa 50%, și e greșeala clasică la peretele de subsol.
Împingerea activă nu există de la sine: se mobilizează doar dacă peretele se poate roti, cu ceva de ordinul a 0,1…0,5% din înălțime. Pământul trebuie să aibă unde să se destindă ca să-și reducă presiunea.
Un perete de subsol e prins între planșeu și radier. Nu se poate roti. Deci pământul rămâne în starea în care a fost pus — starea de repaus, cu coeficientul lui Jáky:
\(K_0 = 1 - \sin\varphi'\)
Diferența nu e o subtilitate:
| φ' | K_a | K₀ | |
|---|---|---|---|
| 30° | 0,333 | 0,500 | +50% |
| 35° | 0,271 | 0,426 | +57% |
Pagina folosește K₀ implicit. Activul rămâne disponibil, fiindcă există cazuri legitime — un perete care se deplasează la vârf înainte de turnarea planșeului, de exemplu — dar alegerea lui produce o notă explicită. Nu e o interdicție, e o cerință de a fi o decizie asumată.
Pământ supraconsolidat
Dacă terenul a fost cândva încărcat mai mult decât e acum — de o construcție demolată, de un strat erodat, de gheață — presiunea orizontală „memorată" e mai mare. Relația se corectează cu raportul de supraconsolidare:
\(K_0 = (1 - \sin\varphi') \cdot OCR^{\sin\varphi'}\)
La OCR = 4 și φ = 30°, factorul e exact 2. Valoarea OCR trebuie să vină din studiul geotehnic, nu presupusă — e genul de parametru care dublează rezultatul.
Apa nu se înmulțește cu K
Sub nivelul apei subterane se schimbă două lucruri:
- pământul lucrează cu greutatea volumică submersată γ', deci împinge mai puțin prin scheletul solid;
- presiunea apei se adaugă integral, nemultiplicată cu K.
Al doilea efect îl domină pe primul. Apa n-are unghi de frecare — nu se poate „sprijini pe sine" ca pământul — deci întreaga coloană hidrostatică ajunge pe perete. La φ = 30°:
\(\gamma_w = 9{,}81 \quad > \quad K_0 (\gamma - \gamma') = 0{,}5 \cdot 8 = 4\)
Deci apa crește presiunea netă, chiar dacă pământul de sub ea împinge mai slab. Un perete calculat fără apă și executat într-un teren cu pânză freatică e subdimensionat serios.
Merită verificat dacă drenajul perimetral schimbă situația: un drenaj care chiar funcționează poate elimina complet componenta hidrostatică. Dar atunci calculul depinde de întreținerea lui pe toată durata de viață a clădirii, ceea ce e o ipoteză despre operare, nu despre structură.
Schema statică și majorarea
Fâșia e simplu rezemată, deci reacțiunile ies din echilibru: momentul rezultantei față de bază, împărțit la H, dă reacțiunea de sus; restul merge în radier. Fiindcă diagrama crește cu adâncimea, rezultanta stă sub mijloc și reazemul de jos preia partea mai mare.
Momentul maxim apare acolo unde forța tăietoare se anulează, iar pagina îl caută numeric și îi dă și cota.
Majorarea nu e un coeficient unic. Împingerea din greutatea pământului e o acțiune permanentă (γ_G = 1,35), cea din suprasarcină e variabilă (γ_Q = 1,5). Cele două se majorează separat, în proporția în care contribuie fiecare la rezultantă.
Predimensionarea
Grosimea necesară rezultă din condiția ca momentul redus să nu depășească μ = 0,167 — adică x/d = 0,45, limita uzuală de ductilitate fără armătură comprimată. Valoarea se rotunjește în sus la 25 mm și nu coboară sub 200 mm, minimul practic pentru un perete de subsol turnat.
Armătura se calculează la grosimea propusă, iar A_s,min §9.6.1 se afișează alături: când ea guvernează, pagina o spune, în loc să te lase să compari două numere.
Ce nu acoperă
- Verificarea la forfecare — la pereți de subsol rareori guvernează, dar nu se sare peste ea.
- Fisurarea — la un element în contact cu pământul, clasa de expunere impune adesea o limită de deschidere a fisurii care poate dicta armătura mai mult decât rezistența.
- Ancorarea armăturii în planșeu și în radier, care e chiar locul unde schema statică devine reală sau nu.
- Împingerea pasivă din fața peretelui, neglijată în favoarea siguranței.
- Subsolul cu mai multe niveluri, unde peretele are reazeme intermediare și devine grindă continuă.
- Încărcarea verticală din suprastructură, care adaugă compresiune și modifică verificarea secțiunii.
Rezultatul e un punct de plecare pentru calculul complet, nu un înlocuitor al lui. Împingerea de sub el vine din serviciul de împingere a pământului, care are benchmark extern; schema statică de deasupra e simplă și verificată prin echilibru, dar nu față de o sursă publicată.